Plesa este unul din acei munti micuti, impaduriti, cu cateva petice golase, care de la distanta par insa impunatori, poate tocmai pentru prezenta lor oarecum solitara in zona (1442 m alt in punctul cel mai inalt, pe varful cu acelasi nume). E muntele care m-a inspirat si mi-a hranit pasiunea pentru inaltimi, la care tanjesc de cand eram de-o schioapa si ascultam povestile care imi pareau atat de indraznete pe atunci, ale unui unchi din partea bunicului. Este muntele care strajuieste undeva deasupra satului copilariei mele, Baltisoara, pe care il admiram oridecateori ajungeam acolo si care facea subiectul numeroaselor mele poze.
Dorinta de a ajunge acolo sus, unde nu multi dintre cei cunoscuti ajunsesera, crestea in mine odata cu anii care treceau grabiti. Se spune ca muntele e acolo si nu pleaca nicaieri. Insa in ultima vreme am tot avut senzatia ca timpul nu mai avea rabdare si ca era cazul sa incerc sa imi indeplinesc visul, acum cand capatasem ceva experienta de mers pe munte, aveam coechipierul mult visat si un moment propice: cateva zile libere, cu ocazia Sfintelor Sarbatori Pascale. Si iata-ne punand in bagaj, pe langa lucrurile uzuale unei iesiri la tara la bunici si o parte din echipamentul de munte, cu bocanci si bete de trekking cu tot. Inclusiv o frontala, just in case! Desi traseul estimat era de aproximativ 8 ore dus-intors, iar ziua acum era deja destul de lunga. Totul parea sa fie in favoarea micului nostru plan asa ca, zis si facut. Luni, a doua zi de Paste, am purces pe carari de munte, sus, tot mai sus, pana in varful mult visat! Fara harta, doar cu cateva repere generalissime, o busola si cu cateva sfaturi din partea unor localnici, dar cu mult entuziasm si vreme buna de partea noastra. Si, probabil, cineva acolo sus care ne iubeste!
De usor, nu a fost usor, caci lipsa de antrenament si-a spus cuvantul inca o data. Dar totul in jur ne incuraja: vremea superba, temperatura excelenta, verdele padurii incredibil de verde, ciripitul pasarelelor, teama de animale salbatice care efectiv disparuse (auzisem ca oricum nu prea sunt in zona, cel mult niste mistreti pe care i-am si vazut la coborare si un urs vazut cu foarte mult timp in urma de localnici) si acei cativa oameni cumsecade cu care ne-am intersectat intamplator si care ne-au dat o mana de ajutor in a ne orienta in traseul inexistent (nu e marcat, nu exista poteca, doar niste marcaje forestiere. De altfel singura harta pe care am vazut-o a fost una procurata de cineva de la un Ocol Silvic). Dar pana la urma am ajuns sus, pe Varful Plesa, iar privelistea inconjuratoare, in special spre nord unde se vedea Retezatul inzapezit, dar si puzderia de flori (ghiocei, viorele, ciubotica cucului, Floarea Pastelui si alte cateva ale caror nume nu il cunosc), au compensat cu varf si indesat efortul depus si febra musculara cu care m-am ales cateva zile mai apoi cu tot cu aspirina luata.
Iata si albumul foto complet, aici, pana la o descriere viitoare a traseului ales de noi.
