In cautarea zapezilor de alta data

De cateva saptamani bune aveam pe desktop, la birou, o imagine idilica de iarna care nu facea decat sa imi atzatze dorul pentru zapezile de alta data si, implicit, de munte. Asa ca ieri am plecat in cautarea lor, sus prin Bucegi, intr-o plimbarica de duminica, avand de partea noastra un cer de un albastru infinit si un soare foarte generos.

Planul fusese sa ajungem la Omu de la Babele (BG+poteca de iarna de pe deasupra Cerdacului Obarsiei), insa acesta s-a schimbat putin, caci vantul din acea dimineata nu a permis telecabinei sa circule decat abia de la ora 10, iar ultima avea sa plece de la Babele, la ora 15:45. Vara, traseul de la Babele la Omu e de 2 1/2 h - 3h , dar iarna difera in functie de zapada si de alte conditii meteo. Chiar si cu timpii de vara am cam fi fost la limita sau mai mult ca sigur am fi depasit ora ultimei plecari a telecabinei, asa ca ne-am rezumat la o simpla plimbarica pana sub Cerdac, bucurandu-ne de zapada gasita si admirand departarile si toate varfurile de jur imprejur, inclusiv Omu.

Cu ocazia asta am testat si noile noastre achizitii: pantalonii mei de iarna de la Decathlon (luati de la raionul de ski - ma declar foarte multumita de ei - se anuntau cam min -18 grade [Feels like - cu vant cu tot]), ochelarii de ski/iarna (de la Craimont - capacitate optica 2 - initial nu am fost prea incantata, ca se tot abureau si ingheta condensul pe lentila, dar e posibil sa nici nu ii fi tinut eu prea bine pe ochi; ramane sa ii mai incerc), supra-manusile (tot Craimont - ex-ce-len-te!) si piesa de rezistenta a lui Florin - coltarii pe care tot visa sa ii probeze (am gasit o portiune cu zapada inghetata si petice de gheata numai buna de "exersat").



Cu fiecare tura spontana realizez cat de simplu e sa evadezi din viata de rutina, chiar si pentru cateva ore, in mijlocul naturii, in cautarea celui mai de pret aspect al existentei noastre efemere: fericirea.

Date tehnice: Telecabina din Busteni costa 32 lei dus/intors de persoana. La Babele nu functiona wc (costa 3 lei pt non-clienti). Trenurile pe Valea Prahovei sunt o gramada. Noi am luat IR de 07.10 si ne-am intors cu cel de 17:34, care a avut o mica intarziere, insa nu ne-a deranjat prea tare. Auzisem de o ciorba de fasole buna, in coaja de paine, la Hanul Ancutei din Busteni si visam si la o bucatica de ceapa, langa. Ne-am multumit cu alte bunataturi, caci renumita ciorba se terminase. Recomand acest local (preturile mi s-au parut decente, portile hiper suficiente).

P.S. Mai multe imagini din imparatia mult asteptatei ierni, aici.

Arta de a darui

Ca tot se apropie sarbatorile de iarna, pe care in ultimii ani le-am petrecut pe drumuri, profitand de mica vacanta pentru a-i vizita pe ai nostri, incepe usor sa ma cuprinda un soi de melancolie combinata cu o bucurie de-a dreptul copilaroasa.

Melancolie, pentru ca mereu am avut sufletul impartit in doua, am vrut sa ii am pe toti si pe toate intr-un singur loc, ceea ce stiu ca e imposibil, mi-am dorit sa ma aflu in doua locuri in acelasi timp, o utopie, sunt constienta; asa ca atunci cand sufletul nu poate sa discearna, apelez la ratiune si incerc sa fac "ceea ce e mai bine". Asta nu inseamna ca nu imi e dor de un Craciun clasic, in micul meu "barlog", cu un bradut non - eco impodobit in fel si chip, cu miros de cetina, de portocale si scortisoara, cu sclipiri tainice de lumanerele in fapt de seara, si un colind in surdina. Sau, poate, in cazul asta mi-as dori sa fiu in varf de munte, croindu-mi drum in bocancii cei grei, prin nametii de zapada, stiind ca undeva ma asteapta un foc in soba, care sa incalzeasca ceea ce focul din sufletul cuiva nu reuseste oricat s-ar stradui. Sa fie vorba oare de natura noastra, de faptul ca suntem facuti din "material" si "imaterial", de unde si dorinta mea spre lucruri diferite... poate acesta e si raspunsul la una din intrebarile mele existentiale.  

Bucurie, caci se apropie sarbatoarea mea preferata si cum Craciun e peste tot, in special in sufletele noastre, chiar daca vom face si vom primi sau nu cadouri materiale, din varii motive, ca avem sau nu brad, ca Mosu' a fost mai pragmatic anul acesta sau ca pur si simplu nu mai suntem copii, nu am cum sa nu am sufletul inundat de o bucurie imensa. Se apropie ocazia (chiar daca si in restul anului poti "crea" tot felul de ocazii) de a darui ceva, din suflet, celui drag. Nu, stiu ca Mos Craciun nu mai vine pe hornul casei sau nu mai intra pe gaura cheii ca atunci cand eram mititica. Acum Mosu' are alt chip, poate mai multe, uneori e plin de imaginatie, alteori duce lipsa de idei ori de materie prima. Dar mereu imi transmite darurile cele mai de pret, sanatate si liniste sufleteasca, daruri lipsite de materialitate, dar avand cu atat mai mult o greutate mai mare in ochii mei. Dar nu pot minti si nu ma pot minti ca nu imi apar licariri sugubete in ochi atunci cand primesc un cadou, cat de mic.

Cand eram mica, in egocentrismul meu de copil, de sora mai mica, nu stiam decat sa primesc daruri, nu sa si fac. Si apoi muream de curiozitate sa aflu ce se afla si in alte cadouri, bucurandu-ma la unison cu cei ce le-au primit. Gratie surioarei mele mai mari am reusit sa descopar frumusetea de a darui, de a-i face si pe altii fericiti, la fel cum ma simteam si eu. Nu pot uita cosuletul impletit din vitrina unui magazin de cartier, pe care am reusit sa il achizitionam pentru mama, in Ajun de Craciun, cu foarte multa truda, fiind pe vremea cand posibilitatile erau destul de limitate, iar obiectele din vitrine neputand fi date decat "pe sub mana" sau pe ochi frumosi si sinceri de copil.

Caci a sti sa daruiesti e o adevarata arta. Nu trebuie sa cheltuiesti o avere. Un dar trebuie sa fie ceva simbolic. Sa reprezinte o farama din cel caruia i-l vei oferi sau din tine, din ceea ce simti. Cu atat ii va fi bucuria mai mare. Si ce poate fi mai placut decat sa vezi cum creste acea sclipire din ochii celui drag atunci cand descopera mica surpriza?!

Mi-a venit ideea acestor randuri dupa ce am privit o fotografie de acum cateva saptamani, cand am simtit prima oara pe anul acesta zapada sub picioare si palme si am surprins cateva globulete naturale, translucide, atarnate pe o crenguta de brad.

Vacanta la Roma

"Socoteste fiecare zi o viata." (Seneca)

E noapte-afara. Nu stiu daca alarma telefonului sau ceasul meu biologic a fost cel care mi-a dat desteptarea. Si ah, ce as mai fi dormit! Ma uit pe geam si ii invidiez pe cei care inca sunt departe, pe aripile viselor. Ici si colo cate o lumina ii tradeaza pe putinii insomniaci. Fug repede in bucatarie, cu ochii inca mijiti de somn, pun de o cafea si un ceai, scot sandvisurile din frigider, verific sa am lucrurile esentiale pregatite pentru drum si mai fur cateva minute de ragaz, insa cu ochii larg deschisi, caci altfel risc sa adorm la loc. Stiam ca oricum racoarea de afara ma va trezi. Ma asteptam sa imi fie mai greu in acea dimineata. Insa gandul ca ma asteapta o mini-vacanta in inima Italiei, imi fura si somn si senzatie de frig si imi pune in miscare toate motorasele. Abia astept sa decolez! Nu am mai zburat cu avionul de anul trecut, de la Viena, si imi era tare dor. Cu Cristi si Livia ne intalnim direct la Baneasa, pe la 4 si ceva. Mai aveam ceva de pus in bagajul comun de cala...

***

Amintiri, impresii de-a valma

Ca niciodata, m-am documentat foarte putin despre ce urma sa vad in Roma. Cu doar 3 zile inainte de plecare am rasfoit cateva pagini web cu obiective turistice si informatii utile, in limita timpului disponibil. Am luat totusi cu mine o harta a orasului si un ghid turistic pe care le-am folosit destul de putin, avand internet wireless in apartamentul in care ne-am cazat. Bagajul l-am facut in reprize, tot asa, pe ultima suta de metri. Prognoza meteo arata temperaturi primavaratice, cu mici sanse de ploaie. Asa ca am incercat sa ne amintim cam cum era la 18 grade si sa punem mai multe tricouri decat bluze cu maneca lunga in rucsac, dar sa nu uitam gecile de ploaie si o umbrela. Foarte utili pentru un bagaj cat mai restrans papucii de hotel pe care i-am gasit la doar 5 lei in Carrefour Orhideea, dupa lungi cautari.

Avionul a decolat cu o mica intarziere de vreo 15 minute, "din cauza conditiilor meteo din Bucuresti" - dupa cum ne-a anuntat insotitorul de zbor de la bordul Wizzair - fiind nevoiti sa degivreze aripile aeronavei. Cu toate acestea a recuperat si a aterizat la ora preconizata, adica 7.10. Si iata-ne pe 1 decembrie, in ciuda spiritului nostru profund patriotic, pe meleaguri straine, in cautarea noului printre ruine si monumente de o grandoare nemaivazuta pana acum de ochii nostri.

Daca ma intreaba cineva cum mi s-a parut Roma un cuvant imi vine instantaneu in minte: colorata!!!

Pe langa nenumaratele obiective turistice, mai mult sau mai putin cunoscute, imi doream sa "gust" din toate bizareriile Romei. Si pot spune ca am avut parte de cate putin din fiecare: italieni certareti - dovada vie ca viata bate filmul - nu conta cu cine se certau si unde avea loc cearta, ingredientele de baza erau aceleasi: tonul excesiv de ridicat (in sensul ca tipau efectiv) si gesticularea foarte expresiva, pe strada, in magazine, in cafenele, un "el" cu o "ea", 2 politisti cu cativa musterii care pesemne tocmai incalcasera legea, clienti cu vanzatori. Nu am vazut niciun caine pe strazi. In schimb o gramada de pisicute undeva in parcul de langa gura de metrou Vittorio Emmanuelle, ba chiar o frumusete tuciurie printre zidurile Colosseumului. Iar trecerile de pietoni iti ofereau picatura de adrenalina de care la noi nu te poti "bucura": m-am gandit ca poate la ei sunt alte reguli de circulatie, caci se parea ca trebuia tu, ca pieton, sa le dai soferilor prioritate chiar daca te aflai deja pe trecere, si in niciun caz invers.

Am intalnit multi romani, fie printre turisti, la fel ca noi, fie stabiliti de mult amar de vreme acolo, capatand deja un accent italian, dar care te recunosteau imediat ca fiind de-al lor, fiind toti bucurosi sa te vada.

Fata de noi, italienii mi s-au parut mult mai relaxati, mai lipsiti de inhibitii. Foarte volubili, veseli, firesti. Erau ei insisi. Se vedea chiar si in modul in care aveau masinile parcate: la doar cativa centimetri distanta una fata de cealalta, in ciuda zgarieturilor, a farurilor ciobite sau a numerelor strambate. Ori erau meseriasi in ale parcarii, ori nu se stresau prea tare chiar daca mai loveau masinile pe ici, pe colea. De fapt, chiar auzisem o astfel de busitura la un moment dat, cand ne plimbam pe o straduta foarte ingusta, pe care o dubita se chinuia sa intre. E mult spus se chinuia - din 2-3 miscari, incluzand busitura, a reusit si si-a continuat drumul fara sa se sinchiseasca de zidul cu care tocmai facuse cunostinta.

Aflandu-ne in centrul istoric al Romei, unde majoritatea obiectivelor turistice erau de altfel concentrate, numarul turistilor era si el foarte mare si foarte diversificat: japonezi, romani, spanioli, portughezi, englezi, francezi.... dar si bangladesh-ieni care erau foarte prompti in ofertele lor, in functie de vreme si vremuri: noaptea apareau cu tot felul de jucarii luminoase, pe timp de ploaie rasareau de te miri unde cu un set impresionant de umbrele.

E greu sa compari Bucurestiul, centrul sau istoric, cu cel din alte capitale ale lumii. Din pacate, acesta este un adevar trist. Nu doar ruinele pastrate atatea sute si mii de ani, picturile de o frumusete deosebita, maretia lor coplesitoare la propriu si la figurat, cat si casele vechi in culori pastelate, toate pastrand aceleasi norme ale arhitecturii urbane. Te gandesti ca pe vremea respectiva oamenii nu aveau la indemana atata stiinta si atatea lucruri utile descoperite si totusi au reusit sa ridice niste monumente care au dainuit atata vreme si inca vor mai dainui. Ce sa mai zicem noi de blocurile de dupa anii '90 care la vreun cutremur serios se vor face zob.

Cui nu ii place aglomeratia, galagia, probabil ca nu i-ar placea in Roma. E atat de vie! Imi placeau diminetile cand mergeam in chicineta, deschideam geamul spre curtea interioara, de unde razbateau zgomotele specifice oricarei dimineti, cu ciocanit de vase, apa trasa din vreo baie, zarva din sanul vreunei faimilii de italieni sau televizorul dat putin prea tare de vreo batranica, savurandu-mi cafeaua intr-o cana pe care mi-o alesesem din prima zi, pentru sloganul ei atat de cunoscut: Carpe diem! In prima dimineata am fost mult prea matinala pentru italieni, asa ca nu eram decat eu si o buha care nu imi dau seama cum se aciuiase prin curte si care imi tinea companie de dincolo de geam, prin intunericul care inca invaluia imprejurimile.

Apartamentul era foarte bine amplasat, pe Via Mecenata, la nici 10 minute de mers pe jos pana la Colosseum, cu trecere printr-un parc, si tot cam la 10 minute de gura de metrou Vittorio Emmanuelle (a 14-a statie de metrou, pe magistrala A, de la Anagnina (capatul de metrou din sudul Romei, dinspre aeroportul Ciampino). In zona aveam cateva pizzerii si gelaterii, chiar si cateva supermarketuri, dintre care unul - Conad - cu preturi destul de decente si foarte bine aprovizionat.

Inca din prima zi am cumparat un Roma Pass, pe langa care am primit si o harta cu obiectivele turistice locale, la pretul de 25 EUR, cu care o persoana putea circula timp de 3 zile (72h din momentul primei utilizari) gratuit pe orice mijloc de transport in comun urban, avea dreptul la 2 intrari gratuite la 2 obiective turistice si inca alte cateva reduceri. Altfel, o calatorie cu metroul ar costa 1 EUR, iar o calatorie cu autobuzul extraurban (de ex, cel cu care am venit de la Aeroport Ciampino la prima statie de metrou, Anagnina), 1.2 EUR - bani pe care i-am dat si in prima zi si in ultima zi, deorece Roma Pass  l-am gasit abia la un stand de ziare din apropierea Colosseumului, iar noi am stat 4 zile, de joi pana duminica.

Planurile de vizitat si de colindat pe stradutele Romei le-am facut oarecum ad-hoc, in functie de prognozele meteo: am preferat in primele zile, cand se anunta mai mult soare, sa vizitam monumentele in aer liber, lasand pentru partea mai putin insorita a mini-vacantei, vizitele "inside".

Ziua 1

Inca din prima zi am inceput cu multimea de vestigii arheologice de la Colosseum pana la Forumul Roman si Colina Palatina, aflate in diverse stadii de pastrare, incluzand Curia, Templul lui Saturn, Templul lui Antoniu si Faustina, Basilica Julia, Casa Virginelor Vestale. Acesta a fost primul "set" de obiective turistice unde am folosit Roma Pass, fara de care ne-ar fi costat 15 EUR intrarea la Colosseum si 6.5 EUR intrarea la Forumul Roman.

Undeva spre finalul vizitei, sus pe Colina Palatina, am avut parte de o bine meritata pauza, in frumoasele gradini cu portocali, Horti Sallustiani, de unde puteai admira departarile orasului.

Cum foamea imi dadea tarcoale si devenea din ce in ce mai insinuanta, a trebuit sa scot 4 euro din buzunar pentru un sandvis, undeva langa Columna lui Traian. Primul "italian" cu care aveam sa vorbesc si de la care am cumparat un sandvis extra picant s-a nimerit sa fie un romanas din Ialomita, stabilit in Italia de mai bine de 8 ani. Nu mi-a oferit discount la sandvis, dar macar mi l-a incalzit bine.

Spre seara, obositi dupa atata colindat si infometati, am incercat sa gasim un supermarket de unde sa ne luam cate ceva de mancare. In drumul nostru am descoperit o pizzerie gen fast-food unde am aflat ca cea mai cautata pizza de catre italieni este de altfel si cea mai simpla, Margherita (care are doar sos de rosii si mozzarella). Toate felurile lor de pizza au 1 -2 ingrediente si mult ulei, nu ca ale noastre care au pe putin 3-4 ingrediente si mult sos de rosii : pizza cu cartofi, pizza cu wursti sau sunca si mozzarella, pizza cu broccoli sau zucchini si mozzarela, pizza cu un soi de ciuperci (porcini) si mozzarela , etc etc.

Concluziile le-am tras cu totii in chicineta, la o felie de pizza si un pahar de vin rosu, sec, facand planuri pentru inca o noua zi de colindat. Eram atat de obositi incat nu ne-a prins ora 22, treji.

Ziua 2

Prima jumatate din a doua zi am rezervat-o Vaticanului, cu a sa Basilica di St Pietro, in care ne-am cocotat pana sus, in Cupola, pentru a avea o vedere de ansamblu asupra Romei, alegand scarile in locul liftului. Apoi am continuat cu cele 13 muzee si am incheiat cu Capela Sixtina, in care nu doar ca era interzis sa faci poze, dar nu aveai voie nici sa vorbesti. Erau amuzanti gardienii care incercau din greu sa tempereze multimea de vizitatori printr-un simplu "Ssssst!!" si "No photo, no camera!!" atunci cand cate un blitz incalca normele bunului simt. Din tot ce am vizitat am ramas impresionata de numarul mare de trepte din Basilica si de culoarul care se ingusta si se inclina pe masura ce te apropiai de Cupola, de Muzeul Cartografic, de Camera Conceptiei Imaculate si de picturile cu efect 3D ale lui Michellangelo, din Capela Sixtina. Efectiv iti ramanea gatul intepenit tot uitandu-te in tavan si incercand sa iti dai seama daca ceea ce vedeai e o sculptura sau o pictura in relief.

Fiind un alt stat, Roma Pass nu a mai fost valabil si la Vatican, pastrandu-l pentru un alt obiectiv turistic. La intrare treci prin detectoare de metale si e bine sa nu ai la tine vreun briceag. Eu aveam unul mititel, uitat in mini trusa medicala pe care am carat-o dupa mine, insa nu mi l-au oprit. E bine sa ajungi pana in ora 10 cand incepe sa se aglomereze serios. Cand am iesit, undeva dupa ora 14, coada de la intrare era deja de cativa zeci de metri.

Dupa-amiaza ne-am oprit intr-una din pietele micute si aglomerate sa savuram, dupa preferinte, o portie de paste quatro formaggi, o pizza Diavola ori o salata, fiecare dreasa cu un pahar de vin rosu, sec sau o Peronni Nastro Azzurro, in acordurile unui soi de mandoline pusa in valoare de un batranel garbovit de atatia ani si poate griji. Ca oricare alta terasa, si a noastra avea masute in miniatura, la care aveai impresia ca nici cafeaua nu ai loc sa o bei, daramite sa si mananci. Insa, cu putina imaginatie, s-a rezolvat. A propos de terase, la majoritatea - daca nu chiar la toate - piccolitele isi salutau potentialii clienti si ii invitau sa se aseze la una din mesele lor, intr-un stil atat de dezinvolt, specific italienilor. De altfel, orice trecator prin fata terasei lor era si un potential client.

Ar mai fi fost in plan si Castelul Sant'Angelo in aceeasi zi, insa picioarele noastre erau mult prea obosite si se visau in papuci, neincorsetate de sireturile pantofilor. In plus era cam tarziu si exista riscul sa ni se inchida portile in nas. Abia mai tarziu am aflat ca de fapt in aceasta perioada, pana spre sfarsitul lui februarie, Castelul isi pastreaza portile deschise pana seara pe la orele 19.

Totusi, inainte de a ne retrage spre casa, am trecut putin prin Piazza Navone, in care gheretele cu tot felul de suveniruri, dulciuri, castane coapte, globulete, mici vrajitoare din carpe, purtatoare de noroc, ori Pinocchio mititei din lemn, gelaterii peste gelaterii, imprastiau in jur un aer de sarbatoare. Doar soarele si temperatura care pe mine m-a tinut la maneca scurta era in contrast cu ideea mea de decembrie, de iarna.

Cum Pantheonul era la doar o aruncatura de bat, undeva langa Piazza della Rotonda si inca mai era timp pana la ora inchiderii (majoritatea obiectivelor turistice isi inchid portile cu o ora inaintea apusului), am facut un mic tur de onoare si prin acest vechi templu pagan, cu al sau dom impresionant si acel Oculus - singura sursa de lumina din Pantheon - care acum are statut de biserica. Aici, intrarea a fost gratuita.

Erau amuzanti romanii imbracati in straiele epocii lor, care te invitau sa faci poze impreuna cu ei si pe care ii gaseai in multe locuri -  si la Colosseum, si in fata Pantheonului si mai tarziu in Piazza di Spania.

In drum spre "casa" am trecut prin piata cu renumita Fontana di Trevi, unde am aruncat cel mai mic banut pe care il aveam, dar mi-am pus cea mai mare dorinta :)).

Seara, dupa cateva ore de odihna, am iesit sa vedem luminile Colosseumului, stiind ca luminile noptii ii confera un farmec aparte.

Dupa o zi atat de plina eram convinsi ca vom dormi neintorsi! Mai putin Florinake care a trebuit sa faca de veghe din cauza unei nesuferite de tuse care nu ii dadea pace. Stiam ca a doua zi va trebui sa cautam o farmacie si sa verificam astfel si pretul medicamentelor din Italia. Astfel ca pe un Ibuprofen, o Vitamina C si un sirop care s-a dovedit de-a dreptul miraculos, am dat nici mai mult nici mai putin de 20 EUR. Eh, dar cand e vorba de sanatate, nu mai conteaza!

Ziua 3

A treia zi a fost una mai "light", demarand cu o plimbarica prin Piazza di Spagna si o vizita in Biserica franceza din capatul renumitelor trepte spaniole, Trinita dei Monti.

Aveam o restanta din ziua precedenta, asa ca ne-am indreptat pasii spre Piazza Adriana si renumitul Castel Sant'Angelo de pe malul Tibrului, plin de atata istorie tulburatoare si de legenda ingerului care a salvat Roma de ciuma. Se pare ca ar exista un coridor secret (Passetto di Borgo) care ar face legatura intre Castel si Vatican, castelul fiind folosit in trecutul indepartat si pe post de refugiu, de catre Papa. Acesta a fost cel de-al doilea obiectiv turistic la care Roma Pass ne-a asigurat intrarea gratuita.

De pe terasa se poate admira Roma in toate cele patru zari, avand niste harti care te pot ghida in cazul in care si lumina e in favoarea ochiului si iti dezvaluie privelisti pana hat departe, dincolo de Vatican ori Colosseum.

Dupa-amiaza am coborat spre sudul capitalei, pana la Termele lui Caracalla, unde am intrat cu doar 3 EUR, folosind Roma Pass pentru reducere. Daca la Vatican am admirat Garda Elvetiana, aici am putut admira un motanel lenes si prietenos care probabil pazea minunatia antica.

Ah, m-au mai impresionat pinii tunsi intr-un stil original si care le punea in valoare maretia, pini pe care ii intalneai prin toate parcurile orasului, probabil si pe marginea marilor bulevarde.

Aici, la Terme am avut parte de prima ploaie care insa nu a durat mai mult de jumatate de ora. Erau chiar interesante reprizele de ploaie care aduceau mai mult cu ploile noastre de vara, auzindu-se chiar si cate un tunet cand si cand.

Undeva in apropiere ar mai fi fost si Via Appia cu renumitele Catacombe, insa le-am lasat pentru o alta data in viitor - nu degeaba am aruncat eurocentul in Fantana.

Ce inseamna sa nu te documentezi suficient?! Am avut parte si de o mica "teapa" cand am vrut sa intram sa mancam intr-un restaurant, undeva dupa ora 15, cand de fapt toate bucatariile se inchisesera. Asa ca ne-am multumit cu pizza de la fast-foodul din apropierea casei.

Fiind ultima seara in Roma nu am rezistat, in ciuda oboselii si a ploii care tot ameninta, sa mai facem o plimbare sub clar de luna, pana la Fontana di Trevi. Se pare ca bucatariile se deschisesera caci de peste tot mirosea frumos a pizza si paste, stradutele inguste fiind impanzite de turisti sau localnici asezati la masute ori alegandu-si cate un suvenir din multimea de magazinele doldora cu tot felul de minunatii. La mare cautare erau si gelateriile, in piata de la Fontana di Trevi fiind pe putin vreo trei, din care si noi ne-am ales cu cate o inghetata imensa, cat sa inghete si sufletul in noi!

Ultima zi se anunta mai ploioasa. Daca pana atunci ma tot trezisem la ore foarte matinale (sa fi fost poate si diferenta de fus orar de vina) - adica pe la ora 5, ora Italiei, in ultima zi am furat inca vreo 2 ore jumate de somn si am ales sa savuram timpul ramas in tihna, doar in 2, plimbandu-ne pe aleile parcului de langa casa, admirand inca o data Colosseumul si savurand un Cappucino sau un Lemon Soda intr-o cafenea din zona, unde asa, ca pentru final, am asistat la inca o cearta colorata, dintre un "el" si o "ea", care s-a lasat chiar si cu pahare sparte.

Si cum tot ce e frumos se termina repede, la fel s-a intamplat si cu mini vacanta noastra in "Cetatea Eterna". Ce va urma? Poate ceva mai exotic ...om trai si om vedea!

Albumul foto poate fi gasit aici.